Me and my chemistry teacher *_*

Veghez...

Mi-aş fi dorit ca tatăl meu să nu moară, mi-aş fi dorit să fie doar alegerea lui, dacă voia să stea cu noi sau dacă ar fi vrut să plece.
Uneori, lucrurile sunt atât de complicate...trebuie să faci ceva pentru a îndepărta durerea. Oare sinuciderea e răspunsul? Sau e doar o cale de a fugi?
Simt că mi s-a pus o greutate prea mare pe umeri pe care nu o mai pot duce. Aş vrea ca totul să se sfârşească.
Vechile obiceiuri revin. Mă tai din nou. Sângele mă cruţă de multe ori de durerea interioară, aş vrea să mă pot 'cruţa' singură în alt mod, dar nu pot. *ăsta-i adevărul despre durere, se cere să fie trăită*
Mă simt goală, slabă, singură, depresivă, fără inimă *de parcă m-aş fi născut pentru a face doar rău* Vreau mai mult de atât: nu vreau să fiu doar o poveste tristă pentru toţi, simt că trebuie să dovedesc ceva, că nu sunt doar fata fără tată. Sunt aşa de singură, nu mă pot iubi în niciun moment şi ,totuşi, nu pot iubi nici pe altcineva. Rectific, urăsc întreaga planetă.
Am devenit vegetariană; era ideea că nu pot suporta gândul că o să omor şi alte fiinţe, nu pot omorî animale, sunt o epavă, nu vreau să fac distrugere înainte să mor.
Cred că cu toţii trebuie să facem ceva neobişnuit, să ieşim cumva din tipare,nu văd nicio scăpare, nu pot vorbi cu nimeni despre asta. Poate că totul e doar un experiment. M-am sătuart de cicatrici, durere, lacrimi, de a sta toată ziua în casă. Mă simt moartă.
Sunt moartă.
Vreau să scriu, vreau să fiu un doctor bun, dar nu cred vreodată că aş putea să fac nici măcar una dintre acestea, vreau să pot fii fericită. Oare cer prea mult? Cred că da...
Nu scriu pentru nimeni, scriu doar pentru mine, scriu pentru că vreau să fiu fericită. scriu pentru că vreau ca cineva să mă înţeleagă. Chiar vreau asta; nu mă regăsesc în nimic.
Poate că ar trebui doar să mă opresc din tot, dar asta ar însemna să nu mai ştiu ce înseamnă să fii om, nu prea cred că sunt om, cred că sunt doar o corcitura a universului. Cel puţin, nu gândesc sau nu privesc lucrurile ca unul. Nu vreau copii, o carieră de succes, să nu fiu uitată de lume sau alte prosti. Vreau să găsesc pe cineva care să mă înţeleagă, să ştie cum e să fi privit ca un ciudat, să ştie cum e să priveşti lumea din colţ şi niciodată să nu poţi să spui că te doare prea tare.
*Keep fighting*
Simt că înşel universul, iar singurii cărora le spun adevărul sunt nişte persoane pe care nici măcar nu le cunosc, sau cărora nu le pasă şi au dat din greşeală pe acest blog. Îmi doresc să fiu un om superficial , un om ce zâmbeşte, ce speră la o maşină frumoasă, ce are un iubit popular, o persoană ce vrea să ajungă model sau actriţă sau pur şi simplu o persoană mediocră, de care nimeni nu se ia, care stă într-un colţ, iar la un moment dat are o revelaţie şi îşi dă seama că s-ar pricepe să fie doctor şi atunci îi sfidează pe toţi.
Cer atât de multe.
Nu vreau să mai stau în colţ şi să plâng, sau să stau cu orele gândindu-mă la sinucidere.
Vreau să fiu fericită.
Vreau să mă opresc din a face asta:

Te rog, ajută-mă!

ATM

Aţi avut vreodată senzaţia aia că cineva, pe care nu-l cunoaşteţi, ştie ceea ce simţiţi? Asta mi s-a întâmplat azi, şi nu a fost ciudat, a fost altfel. A fost chestia că în camera aia erau persoane cu care vorbeam mereu, iar tipa X, cu care nu mai vorbisem niciodată mi-a spus : “Eşti bine? Azi eşti cam tristă.”. Am reacţionat ciudat, i-am spus că eram obosită, cu toate că nu eram, m-am smucit din prinsoarea ei, şi poate că niciodată nu mă va mai întreba cineva asta.
Nici nu ştiu de ce vă povestesc asta, nici nu ştiu de ce acum plâng. Nici nu pot înţelege de ce nu-i dau un titlu chestiei ăsteia inutile de care nimănui nu-i pasă.
O să spun doar că era Iulia de la Grow, cred că e de ajuns să spun asta. Chiar am fost tristă la Grow, am fost super-tristă şi încă mai sunt.
Cred că este prima oară când cineva îmi spune “Eşti bine?” şi este ciudat, fiindcă am simţit că ştie totul despre mine şi despre momentele prin care trec.
Iar acum plâng şi mă uit la furnicile ce-mi invadează biroul, şi plâng.
Simt că port prea multă durere, mă simt ca o grenadă. Îi mint pe toţi, pentru că sunt prea proşti ca să-şi dea seama.
“Ce-ai păţit la mână de ai bandajul ăla?”
“Ăăă…e ca un fel de iritaţie, nu e mare lucru.”
Minciuni.
Ok, cred că v-aţi prins de modul meu de “operare” ( a se vedea self-harm).
Nu cred că aţi înţeles ceva din ceea ce am scris. Sincer, nici eu nu înţeleg ce vreau să spun.

Cemetery for souls

                    'Snow was turned the world into a cemetery

                     But the world already was a cemetery

                     and the snow was only come to announce it.'
                                  -Roberto Juarroz, from Ninth Vertical Poetry

Sweet death.

While I keep going i will always have pain in my ashes, going to anything, in my obsession about death and Hell. Leave me to die, leave me to know the pain of blood and the sweet kiss of the death.

And when my brain, completed of cancer, will die: let me to know the truth. Let me to know your ashes, and your travel to anything. I will be there, to help you to understand as nightmares exist in us.

Scrum şi cenuşă #1 (I love you ,grandfather)

Fugeam de acea creatură, poate că totul avea să se termine când aveam să ajung la capătul holului.Poate.

Picioarele îmi deveneau din ce în ce mai grele, braţele îmi tremurau nervos,singurul lucru ce se mai auzea era bătaia demonică din piept. Creatura era din ce în ce mai aproape, îi simţeam duhoarea teribilă de hoit ce-mi invada suflul.

Alergam.

Trebu8ia să ajung la capătul holului, dar dacă ajungeam asta ar fi însemnat salvarea mea. Nu o acceptasem niciodată, dar ştiam că doar teroarea pură mă îmboldea să-mi salvez pielea.

Un gâlgâit lugubru mă făcu să-mi întorc faţa.



Am ţipat.

Acea faţă oribilă, brăzdată de cicatrici şi durere îmi opri respiraţia, creatura avea să-şi schimbe forma până când va reuşi să mă facă să ţip, iar durerea apocaliptică va ieşi din mine: odată cu sufletul.

Am continuat să fug.

Trebuia să se termine odată, acel vâjâit, acel sunet prelung al morţii, când natura se întoarce în propriul regn, iar eu ştiu că totul a fost luat când el moare, iar ea trăieşte. Nu puteam să mai plâng, trebuia doar să alerg de creatură; când avea să se transforme în ceea ce se numeşte FRICĂ atunci voi ştii că şi el a murit.

-Mălina, se auzi un sunet gutural.

M-am întors.



-Nuuuu, aproape că mă păcălise când am văzut straniul chip.

Era un clovn. Acelş clovn ce vinde bomboane pe stradă, iar în spatele circului omoară oamenii.

"Nu poate fi el, nu poate fi el." Mi-am repetat ca o mantra în gând. Ştiam că nu era el, nu avea să fie decât atunci când aveam să mor de groază.

O lumină... şi capătul holului mi s-a arătat în faţă.

Nu, un junghi mi-a străpuns inima. Era o capcană, capătul era înfundat.O groază teribilă mi s-a pus pe carne.

Într-o străfulgerare m-am aşezat în colţul holului.

Creatura mi se ivi în faţa locului. A făcut ceea ce aşteptam de o veşnicie să se întâmple: mi-a străpuns pieptul cu o sabie lungă. Un scâşnet.

Sângele începu să-mi curgă şiroaie, eram gata de acea căldură promisă. Poate că nici biletele trimise lui Dumnezeu nu aveau să-l ajute, poate că acel bilet pus într-un copac fusese o minciună. Am început să ţip, eram îngrozită de ceea ce avea să se întâmple: avea să se transforme în groaza mea cea mai mare.

Am închis ochii.

Pe jumătate deschişi am văzut-o: era o fată slăbuţă, cu ochii negri şi cu părul de mătase; avea o privire ştearsă,dar calculată.

Era Yuki, era cealaltă "eu".






Captură în scrum





O copie fidelă a privirii mele sfidătore faţă de natura care mă crease, asta eram eu: SFIDAREA propriei naturi, a cărnii şi a sângelui ce mă puneu în mişcare, a oaselor ce mă rodeau de durere şi a aerului pe care-l blestemam.

Iar în ochii acelei Yuki am văzut o cameră, mobilată simplu cu un bătrân ce mânca, părea că nu se mai poate deplasa,iar lângă el era acea aură ce-i aştepta moartea.

Poate că nici sângele vărsat din încheieturi nu-i va salva viaţa. Poate că nici acele rugi nu-i vor mări cu încă 5 ani existenţa, voiam doar să mă vadă la facultate; să fac alţi oameni bine doar pentru el.



Creatura îşi mai aruncă o privire la fel de sfidătorea ca trupul meu: o singură privire fugitivă a umbrei bătrânului.

Creatura plecă, lăsându-mă pe moarte. Omorâtă de propriul suflet.

O lacrimă.

Şi totul se întunecă.

Music time #1

These fucking clips makes me feel so paranoid and I am feeling *again* alive :D