Fugeam de acea creatură, poate că totul avea să se termine când aveam să ajung la capătul holului.Poate.
Picioarele îmi deveneau din ce în ce mai grele, braţele îmi tremurau nervos,singurul lucru ce se mai auzea era bătaia demonică din piept. Creatura era din ce în ce mai aproape, îi simţeam duhoarea teribilă de hoit ce-mi invada suflul.
Alergam.
Trebu8ia să ajung la capătul holului, dar dacă ajungeam asta ar fi însemnat salvarea mea. Nu o acceptasem niciodată, dar ştiam că doar teroarea pură mă îmboldea să-mi salvez pielea.
Un gâlgâit lugubru mă făcu să-mi întorc faţa.
Am ţipat.
Acea faţă oribilă, brăzdată de cicatrici şi durere îmi opri respiraţia, creatura avea să-şi schimbe forma până când va reuşi să mă facă să ţip, iar durerea apocaliptică va ieşi din mine: odată cu sufletul.
Am continuat să fug.
Trebuia să se termine odată, acel vâjâit, acel sunet prelung al morţii, când natura se întoarce în propriul regn, iar eu ştiu că totul a fost luat când el moare, iar ea trăieşte. Nu puteam să mai plâng, trebuia doar să alerg de creatură; când avea să se transforme în ceea ce se numeşte FRICĂ atunci voi ştii că şi el a murit.
-Mălina, se auzi un sunet gutural.
M-am întors.
-Nuuuu, aproape că mă păcălise când am văzut straniul chip.
Era un clovn. Acelş clovn ce vinde bomboane pe stradă, iar în spatele circului omoară oamenii.
"Nu poate fi el, nu poate fi el." Mi-am repetat ca o mantra în gând. Ştiam că nu era el, nu avea să fie decât atunci când aveam să mor de groază.
O lumină... şi capătul holului mi s-a arătat în faţă.
Nu, un junghi mi-a străpuns inima. Era o capcană, capătul era înfundat.O groază teribilă mi s-a pus pe carne.
Într-o străfulgerare m-am aşezat în colţul holului.
Creatura mi se ivi în faţa locului. A făcut ceea ce aşteptam de o veşnicie să se întâmple: mi-a străpuns pieptul cu o sabie lungă. Un scâşnet.
Sângele începu să-mi curgă şiroaie, eram gata de acea căldură promisă. Poate că nici biletele trimise lui Dumnezeu nu aveau să-l ajute, poate că acel bilet pus într-un copac fusese o minciună. Am început să ţip, eram îngrozită de ceea ce avea să se întâmple: avea să se transforme în groaza mea cea mai mare.
Am închis ochii.
Pe jumătate deschişi am văzut-o: era o fată slăbuţă, cu ochii negri şi cu părul de mătase; avea o privire ştearsă,dar calculată.
Era Yuki, era cealaltă "eu".
Captură în scrum
O copie fidelă a privirii mele sfidătore faţă de natura care mă crease, asta eram eu: SFIDAREA propriei naturi, a cărnii şi a sângelui ce mă puneu în mişcare, a oaselor ce mă rodeau de durere şi a aerului pe care-l blestemam.
Iar în ochii acelei Yuki am văzut o cameră, mobilată simplu cu un bătrân ce mânca, părea că nu se mai poate deplasa,iar lângă el era acea aură ce-i aştepta moartea.
Poate că nici sângele vărsat din încheieturi nu-i va salva viaţa. Poate că nici acele rugi nu-i vor mări cu încă 5 ani existenţa, voiam doar să mă vadă la facultate; să fac alţi oameni bine doar pentru el.
Creatura îşi mai aruncă o privire la fel de sfidătorea ca trupul meu: o singură privire fugitivă a umbrei bătrânului.
Creatura plecă, lăsându-mă pe moarte. Omorâtă de propriul suflet.
O lacrimă.
Şi totul se întunecă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu