ATM

Aţi avut vreodată senzaţia aia că cineva, pe care nu-l cunoaşteţi, ştie ceea ce simţiţi? Asta mi s-a întâmplat azi, şi nu a fost ciudat, a fost altfel. A fost chestia că în camera aia erau persoane cu care vorbeam mereu, iar tipa X, cu care nu mai vorbisem niciodată mi-a spus : “Eşti bine? Azi eşti cam tristă.”. Am reacţionat ciudat, i-am spus că eram obosită, cu toate că nu eram, m-am smucit din prinsoarea ei, şi poate că niciodată nu mă va mai întreba cineva asta.
Nici nu ştiu de ce vă povestesc asta, nici nu ştiu de ce acum plâng. Nici nu pot înţelege de ce nu-i dau un titlu chestiei ăsteia inutile de care nimănui nu-i pasă.
O să spun doar că era Iulia de la Grow, cred că e de ajuns să spun asta. Chiar am fost tristă la Grow, am fost super-tristă şi încă mai sunt.
Cred că este prima oară când cineva îmi spune “Eşti bine?” şi este ciudat, fiindcă am simţit că ştie totul despre mine şi despre momentele prin care trec.
Iar acum plâng şi mă uit la furnicile ce-mi invadează biroul, şi plâng.
Simt că port prea multă durere, mă simt ca o grenadă. Îi mint pe toţi, pentru că sunt prea proşti ca să-şi dea seama.
“Ce-ai păţit la mână de ai bandajul ăla?”
“Ăăă…e ca un fel de iritaţie, nu e mare lucru.”
Minciuni.
Ok, cred că v-aţi prins de modul meu de “operare” ( a se vedea self-harm).
Nu cred că aţi înţeles ceva din ceea ce am scris. Sincer, nici eu nu înţeleg ce vreau să spun.